Castraveţii covăsâţi de la Iernut
Se zice că un necaz nu vine niciodată singur şi din păcate, de cele mai multe ori cam aşa se întâmplă.
Aşadar, iată-mă ajuns în oraşul Iernut din judeţul Mureş aşa cum foarte rar mi s-a întâmplat să fiu, şi anume fără maşină. Mai rău de atât, şi fără bani! Cum am ajuns aici nu contează, pentru că dacă dau detalii aş încălca regulile contractului de confidenţialitate cu “cooperativa” pentru care lucrez.
Dar să revenim. Până la urmă nu e aşa mare durere că sunt fără bani şi fără maşină. Am vorbit deja cu frate-miu şi va veni el din Braşov să mă recupereze de pe aici, după care împreună vom merge în Sibiu ca să-mi recuperez şi maşina; toate se rezolvă, noroc cu fraţii… 
Iar cu banii, voi face ce fac toţi românii când rămân fără: o să merg la un bancomat şi o să-i scot de acolo.
Numai că ai naibii bani nu se scot aşa de uşor din bancomat, mai ales când tu ai card ING şi te duci la Banca Transilvania. La prima încercare, mi-a zis să încerc mai târziu… aştept vreo 10 minute (că şi-aşa n-aveam ce să fac) şi încerc din nou. La fel. Mă supăr şi intru înăuntru. Doamna de acolo, foarte amabilă îmi spune că s-a mai întâmplat şi mă invită la casierie ca să facă tranzacţia la POS. Cum tranzacţia nu se efectua neam, o rog să mă îndrume către cea mai apropiată bancă şi îmi spune s-o iau pe drumul către Luduş, după care să o iau pe prima stradă la stânga şi aşa voi ajunge la BCR.
Ale naibii bănci în toate oraşele sunt grupate una lângă alta. Nu şi în Iernut, unde “spre Luduş şi prima la stânga” a însemnat cam 15 – 20 de minute de mers pe jos, la > 30 de grade Celsius şi cu ditamai gentoiul de laptop atârnat de gât, gentoi în care mai am şi o grămadă de accesorii… 
Dar am ajuns până la urmă la BCR, unde am reuşit să efectuez tranzacţia mult dorită şi după aia, având problema financiară rezolvată, am luat-o către un restaurant pe care-l ochisem eu prin centru, şi anume Restaurantul Coroana. Te simţi altfel când ai bani în buzunar, ştiţi senzaţia… nu te mai latră nici câinii, oamenii se uită cu respect la tine, cămaşa dintr-o dată nu mai este aşa de şifonată, iar toate lucrurile iau o întorsătură ciudată spre a se rezolva de la sine.
La Restaurant Coroana, foarte frumos şi dubios de ieftin (două Becks, felul unu şi felul doi + o salată, cam 20 de lei). Nu voi intra în detalii, exceptând un singur lucru: salata. Ospătăriţa mi-a recomandat castraveţi muraţi la soare (aţi auzit bine: la soare… o premieră şi pentru mine). O întreb mirat ce presupune asta şi îmi spune că pur şi simplu castraveţii se lasă la soare până când se murează şi asta prin locurile astea se cheamă “castraveţi covăsâţi”. Mă uit mai atent la doamna ospătăriţă şi la cât de convingător vorbea despre ei, sigur mânca frecvent aşa ceva… şi era vie, rumenă în obraji şi încă mai (se) mişca (destul de graţios). Aşa că am comandat şi eu castraveţi d-ăia covăsâţi, care au fost destul de buni până la urmă; cam ca ăia muraţi în saramură numai că mai uscaţi.
Eh… uite aşa se rezolvă toate, numai să ai răbdare. Acum stau (tot la Coroana), scriu rândurile astea şi-l aştept pe frate-miu.
